Interviu cu Ileana Stanculescu (RO)

Her Story, Her Future: Documentarele sunt prezente în viața ta, atât ca regizoare, cât și ca coordonator artistic al festivalului internațional de film documentar CinéDOC-Tbilisi. Cum ai început această călătorie?

Ileana Stӑnculescu: Am început sӑ iubesc filmul documentar în timpul facultӑţii când studiam scenaristicӑ în Germania la Postdam Babelsberg. Îmi plӑceau foarte mult emisiunile de tip documentar pe care le vedeam în România în cadrul unei emisiuni din Franţa. Când am ajuns în Germania am vӑzut un film documentar care mi-a plӑcut foarte mult ṣi pe urmӑ am început sӑ vӑd multe filme documentare. Era un film de trei ore, un fel de voyage într-o zonӑ pӑrӑsitӑ cu sate unde au locuit mai multe etnii diferite. Unele case erau pӑrӑsite, în altele s-au întors oamenii care au locuit acolo. Era un film foarte frumos ṣi poetic, mi-a rӑmas în minte. De atunci mӑ uit foarte des la filem documentare. Asta a fost în anul 1999, dar filmul acela m-a prins. Filmul acela se cheamӑ „Patria rece” ṣi este filmat în anii ’90, când au cӑzut graniţele ṣi s-a putut cӑlӑtori ṣi vedea ce s-a întâmplat în zonele astea ocupate, foste sovietice. 

HSHF: Primul tău documentar „Podul peste Tisa” observă procesul de reconstruire a unui pod peste Tisa între România și Ucraina la începutul anilor 2000. Filmul este stratificat, deoarece observă un univers multicultural în jurul podului, în timp ce este o felie din istoria mai mare și complicată. Puteți vorbi despre cum ai lucrat la acest prim film și cum e sӑ te gândeṣti înapoi la el în zilele de acum?

IS: Cred cӑ acel prim film a fost o inspiraţie pentru mine. M-am uitat pe urmӑ mai atentӑ la ce fӑcea tatӑl meu care era în România ṣi care îl ajuta pe primarul din Sighet sӑ reconstruiascӑ un pod distrus în al Doilea Rӑzboi Mondial, peste care trecea bunica mea din Ucraina-în perioada în care trӑia bunica mea acolo era Cehoslovacia. Deci era o zonӑ în care s-au mutat graniţele, au fost ocupaţii, oamenii au fost deportaţi, o zonӑ multietnicӑ exact la fel ca în acel film despre care ţi-am spus ṣi care a fost o inspiraţie pentru mine. Dar a fost o inspiraţie pentru mine ṣi faptul cӑ m-am dus acolo cu tatӑl meu ṣi am vӑzut cum se construia acel pod. Era o nebunie întreagӑ cu întâlniri pe ambele maluri ale râului, cu petreceri, cu bӑuturӑ, cu prietenii, cu bârfe. Oamenii se bârfeau între ei si spuneau: “N-ai încredere în ӑla, pentru cӑ este membru în serviciile secrete, nu ai încredere în persoana cutare pentru cӑ este cu primarul ṣi aṣa mai departe”. Era o atmosferӑ…nu mi-am închipuit cӑ oamenii aceia o sӑ reuṣeascӑ sӑ facӑ podul pânӑ la urmӑ. Asta m-a inspirat. Plus cӑ era o deschidere bruscӑ: oamenii vroiau sӑ se vadӑ, sӑ se întâlneascӑ, sӑ treacӑ graniţa, nu mai vroiau sӑ fie închiṣi în spatele Cortinei de Fier. Când am ajuns acolo, primarul oraṣului Slatina, oraṣul de peste graniţӑ din Ucraina, care era ungur, a mers cu noi pe malul râului unde erau tufiṣuri, pomi ṣi a gӑsit gardul de sâmӑ ghimpatӑ care separase cele douӑ comunitӑţi atâţia ani, l-a tӑiat ṣi a spus: “Scӑpӑm acum de Cortina de Fier”. Era un primar foarte simpatic, deschis ṣi motivat sӑ facӑ proiectul cu podul. Deci asta a fost o perioadӑ foarte interesantӑ, cu multe speranţe spre mai bine, spre aderarea la Uniunea Europeanӑ ṣi aṣa mai departe. Cred cӑ din cauza asta s-a fӑcut ṣi podul, în povida greutӑţilor ṣi a lipsei de fonduri. Din pӑcate acum vedem cӑ este un rӑzboi groaznic, s-a întors istoria spre partea asta negativӑ ṣi foarte grea, cu noi graniţe închise, cu crime ṣi cu deportӑri, deci ce nu mi-aṣ fi închipuit niciodatӑ în perioada aceea în care filmam. Nu mi-aṣ fi închipuit cӑ o sӑ se întâmple aṣa ceva in Ucraina.

HSHF: Filmele tale spun povești care se desfășoară în timp de-a lungul unui proces și observă câțiva protagoniști carismatici. Cum decizi că o poveste/personaj va merita să faci un film?

IS: Totul se întâmplӑ spontan atunci când te apuci de un proiect. Într-un fel ṣtii de la început, dar depinde despre ce e proiectul: dacӑ e despre o pesoanӑ sau dacӑ despre un subiect cum a fost aici podul. De la început am ṣtiut într-un fel cӑ personajul principal va fi podul, dar nu am ṣtiut cum sӑ se apucӑm de treabӑ ṣi am filmat tot felul de oameni care ni s-au pӑrut nouӑ interesanţi, dar care nu aveau nicio treabӑ cu podul. Atunci ni s-a spus: “Staţi acolo la graniţӑ, vedeţi ce se întâmplӑ ṣi încercaţi sӑ gӑsiţi acele personaje care într-adevӑr fac ceva pentru pod.”.

Într-adevӑr personajul trebuie sӑ fie ṣi interesant, ṣi carismatic, ṣi deschis pentru a fi filmat. Unele personaje sunt foarte aproape de subiect, de pod-paznicul podului, un bӑtrânel foarte simpatic care avea tot timpul câte o poveste de spus despre haosul din timpul construcţiei ṣi cu care ne-am împrietenit ṣi pe care l-am vizitat de multe ori. Ne-a arӑtat un pitic fӑrӑ cap, pentru cӑ pentru el acel pitic simboliza exact ce se întâmpla la pod. Dar au fost ṣi alţi oameni pe care i-am întâlnit pur ṣi simplu filmând. De exemplu, în timp ce filmam în Slatina în Ucraina o minӑ de sare pӑrӑsitӑ, a trecut prin faţa noastrӑ un bӑrbat cu câteva oiţe ṣi cu nepoţelul lui ṣi s-a oprit pur ṣi simplu în cadru în faţa camerei ṣi a început sӑ vorbeascӑ. Şi a vorbit atât frumos ṣi de trist ṣi de nostalgic încât a rӑmas în film. Ne-am împrietenit cu el, l-am mai filmat mai târziu, dar aceastӑ scenӑ spontanӑ a râmas pânӑ la urmӑ.

Dacӑ este sӑ vorbim despre personaje în alt film la care am lucrat cu Artchil Khetagouri cu care lucrez împreunӑ de mulţi ani, „Noosfera”, acolo era clar cӑ vom axa tot filmul pe profesorul de sociologie, care avea o teorie despre viitor ṣi o teorie despre dragoste ṣi o preda studenţilor în Bucureṣti. Dar, deṣi teoria lui era atât de frumoasӑ ṣi de perfectӑ, în viaţa lui de zi cu zi totul era cam invers ṣi pe dos. Era divorţat de câteva ori ṣi ṣi-a împӑrţit apartamentul de fiecare datӑ când divorţa cu fosta soţie. Filmându-l, ne-am dat seama cӑ doar el ṣi teoria nu ajung pentru film ṣi cӑ aceste soţii, care erau atât de importante în viaţa lui pentru cӑ le-a iubit pe toate, ar trebui sӑ fie ṣi ele parte din film. Aṣa am început sӑ filmӑm ṣi fostele soţii ale lui, care nu mai reprezentau teoria, dar reprezentau viaţa cu toate problemele ṣi conflictele ei. Deci totul se întâmplӑ câteodatӑ ṣi în timpul filmӑrii când te apuci de un proiect, te hotӑrӑṣti ṣi mai târziu ce sӑ faci ṣi cum, pe cine sӑ incluzi în film.

HSHF: Poți vorbi despre CinéDOC-Tbilisi și despre cum a evoluat interacțiunea cu publicul de la prima ediție a festivalului?

IS: Festivalul CinéDOC-Tbilisi a avut prima ediţie în 2013. La început nu ṣtiam cât de mulţi oameni vor veni sӑ vadӑ filme documentare, pentru cӑ aici în Georgia, ca ṣi în România, filmele documentare au practic o reputaţie destul de proastӑ. Oamenii cred cӑ sunt filme din acelea care apar la televizor numai cu materiale de arhivӑ, cu cineva care îţi povesteṣte ce s-a întâmplat, te ia de mânӑ ṣi te duce pânӑ la sfârṣit. Dar au venit destul de mulţi oameni la prima ediţie, au fost mulţi tineri ṣi ne-a bucurat asta pentru cӑ la alte festivaluri de documentar din Europa de obicei nu sunt aṣa de mulţi tineri, sunt mai mulţi oameni mai în vârstӑ care vin. Asta ne-a încurajat sӑ facem ṣi ediţiile urmӑtoare. Publicul a crescut an de an pânӑ când am ajuns la pandemie unde am avut o oprire bruscӑ. Dar pânӑ ṣi în primul an de pandemie în 2020 am reuṣit sӑ facem festivalul lângӑ un lac, un pic în afara oraṣului, într-un drive-in cinema. Şi acolo a fost o atmosferӑ extraordinara, unde oamenii au venit ṣi a fost acea comunicare care e tipicӑ unui festival.

HSHF: CinéDOC-Tbilisi este cunoscut și pentru că este o platformă profesională pentru realizarea de documentare din Georgia și din regiune. Cui se adresează atelierele și cum funcționează?

IS: De la început am considerat cӑ este important sӑ organizӑm ateliere pentru regizori/regizoare din zona noastrӑ. Înainte de festival am avut un atelier DocStories BlackSea ṣi la care au fost regizori din zona Mӑrii Negre. Acest workshop ne-a încurajat sӑ avem tot timpul un atelier ṣi în timpul festivalului. Ne-am axat mai mult pe încurajarea ṣi implicare regizorilor din Armenia, Azerbaidjan ṣi Georgia, pentru cӑ aceasta este zona în care locuim ṣi în care lucrӑm. Am avut ṣi ateliere de gen summer-school, în care ne adunam într-un orӑṣel, ne uitam seara la filme ṣi regizorii lucrau împreunӑ la diverse proiecte. Aveau tutori internaţionali, dar fӑceau ṣi filme scurte în acel oraṣ ṣi le montau împreunӑ. De la pandemie încoace le-am transformat în ceva mai mare-Film Mentoring Program. Este un proiect în timpul cӑruia pe o perioadӑ de trei luni de zile regizori din Armenia, Azerbaijan, Georgia, dar ṣi din Kazakhstan, Kyrgyzstan, Ucraina, Moldova lucreazӑ online cu mentori internaţionali la proiectele lor ṣi le prezintӑ la final dupӑ trei luni. Atunci se ţine o sesiune de pitching, la care vin reprezentanţi ai festivalurilor din toatӑ Europa: de exemplu IDFA, Vision du Réel, Cph:Dox, Doc Leipzig, Jihlava. Au fost mulţi anul acesta. Interesul pentru zona aceasta a crescut, mai ales de când cu rӑzboiul din Ucraina. Mulţi ṣi-au dat seama cӑ ţӑrile astea nu sunt Rusia ṣi nu pot fi reprezentate tot timpul de regizori sau regizoare din Rusia. La sfӑrṣit participanţii câṣtigӑ ṣi premii-Film Support Awards, prin care sunt ajutaţi sӑ înceapӑ producţia sau sӑ finalizeze montajul la film de exemplu.

HSHF: Dacă ar fi să recomandați un film care te-a intrigat recent, care ar fi acesta și de ce?

IS: Un film care mi-a plӑcut în ultimul timp este “Young Plato”. Este un film din Irlanda de Nord despre un director de ṣcoalӑ care a crescut în timpul rӑzboaielor între catolici ṣi protestanţi din Belfast ṣi a avut o tinereţe foarte turbulentӑ, cu violenţӑ, cu graniţe, cu foarte multe probleme sociale, droguri. Dar el a reuṣit sӑ se salveze pentru cӑ mama lui a crezut în el, l-a apӑrat tot timpul ṣi l-a motivat sӑ înveţe. A ajuns directorul unei scoli de bӑieţi, a studiat filozofia ṣi încearcӑ acum sӑ încurajeze copiii sӑ gândeascӑ, sӑ nu fie agresivi ṣi sӑ accepte pӑrerea celorlalţi, sӑ se gândeascӑ de douӑ ori înainte de a rӑspunde ceva. El predӑ filozofia copiilor într-un mod în care sӑ nu fie greu ṣi ei sӑ înţeleagӑ, sӑ nu fie foarte complicat, dar sӑ îi ajute în viatӑ. Este un film foarte pozitiv, cu reacţiile copiilor care sunt extraordinare, iar noi îl vom arӑta aici in Georgia-el va veni ṣi va vorbi cu profesoarele care aratӑ filme în ṣcoli. Este un proiect nou ṣi încercӑm sӑ arӑtӑm în ṣcoli filme documentare prin profesoarele pe care le selecţionӑm ṣi ele  aratӑ filmele ṣi le discutӑ cu copiii.

HSHF: Lucrezi la vreun proiect/inițiativă nouă despre care poţi povesti?

IS: Un proiect la care ţinem foarte mult pentru cӑ credem cӑ poate avea un impact chiar mai mare decât festivalul este CinéDOC-School. L-am pornit spontan în pandemie, pentru cӑ înainte de pandemie veneau foarte mulţi copii la o secţiune de festival CinéDOC-Young încӑ de la prima ediţie. În timpul pandemiei a fost imposibil sӑ îi aducem ṣi sӑ îi punem pe copii într-o salӑ de cinematograf. O profesoarӑ care venea cu copiii la Tbilisi dintr-un orӑṣel din vestul ţӑrii ne-a spus: “Haideţi sӑ vedem ceva online”. Toatӑ lumea era pe Zoom atunci, nimeni nu se întâlnea în persoanӑ, asӑ cӑ ne-am gândit sӑ punem filmele online. Am început, a fost extraordinar-oamenilor le era dor sӑ vorbeascӑ, sӑ se întâlneascӑ, dar nu aveau cum în lockdown. Am început sӑ arӑtӑm filme online pentru copii-erau mulţi copii de la diverite ṣcoli. Pânӑ în ziua de azi, deṣi au trecut doi-tre ani, copiii îṣi amintesc ce frumos a fost când vedeau filme online ṣi se întâlneau ṣi aveau ṣansa sӑ vorbeascӑ cu copii de la alte ṣcoli, din alte regiuni pe care nu i-au cunoscut niciodatӑ în viaţa realӑ. Dupӑ aceea s-a terminat cu pandemia ṣi am început sӑ invitӑm profesoare la ateliere în Tbilisi, în care pur ṣi simplu vorbeam cu ele ṣi le explicam cât de important este sӑ arate copiilor aceste filme. Şi ele înţelegeau cât este de important, dar de exemplu nu înţelegeau cum sӑ creeze în ṣcoalӑ o atmosferӑ ca de cinematograf: sӑ aibӑ în ṣcoalӑ tehnica necesarӑ, sӑ aibӑ un spaţiu în care sunetul ṣi imaginea sunt bune. Am fӑcut o librӑrie online la care ele au access print-o parolӑ, intrӑ ṣi îṣi aleg filmul pe care vor sӑ îl arate ṣi sӑ îl discute cu copiii. Filmele sunt împӑrţite pe categorii: pentru copii mai mici, copii mai mari ṣi tematic. 

Acum proiectul functioneazӑ foarte bine, sunt deja 100 de ṣcoli ṣi mii de copii care se uitӑ în mod regulat la filme ṣi profesoarele în plus mai organizeazӑ ṣi mici festivaluri în regiunile din care provin. Tocmai ne-am întors de la un mic festival dintr-un orӑṣel din vestul ţӑrii.  Acolo noi încercӑm sӑ aducem ṣi regizori sau sӑ organizӑm discuţii online cu regizorii care locuiesc în afara ţӑrii. Copiii sunt extraordinar de fericiţi sӑ cunoascӑ persoanele care au fӑcut filmul ṣi sӑ vorbeascӑ cu ele. 

Am început sӑ facem ṣi mici exerciţii de scris poveṣti sau de fӑcut filme scurte cu copiii. 

În plus, mai facem ṣi dubbing: copiii vorbesc în georgianӑ ṣi îi înregistrӑm, ei sunt ca niṣte mici actori, pentru ca filmele sӑ fie dublate în limba georgianӑ ṣi nu subtitrate. Acesta este un exerciţiu care le place extraordinar de mult, pentru asta facem casting, selecţionӑm copiii ṣi dupӑ accea, dupӑ ce arӑtӑm filmul, vine întreaga familie sӑ vadӑ. Sper sӑ fie un proiect care sӑ schimbe ceva în societate. Acum câteva zile am fӑcut interviuri cu patru fete care au fost implicate în proiectul acesta de la început ṣi toate patru ne-au spus cât de mult proiectul le-a schimbat viaţa. Am fost pur ṣi simplu extraordinar de emoţionaţi cӑnd am auzit ce impact a avut acest proiect asupra lor.